paul bogdan home

Târgul de vite

Rahatul cu apă rece era un tabiet săvârşit după cafea care s-a pierdut cândva după război. În cafenele sau în camera de zi a madamelor te puteai delecta cu această delicatesă orientală care varia în funcţie de gusturi. Alături de şerbet, baclava şi sarailie făcea parte din larga familie a zaharicalelor aduse mai întâi din Levant şi apoi împământenite aici de către turci, greci şi armeni.
Orice fitisit care se respecta ştia că atât cafeaua cât şi rahatul se beau cu apă rece, în cazul primei pentru a îi simţi gustul şi tăria mai bine iar în cazul rahatului sau lohum-ului (turcă) pentru a-i tăia din dulceaţă.
Nu ştiu cum se va fi plimbat rahatul prin înţelesul românului dar acesta, probabil din silă pentru tabieturile simandicoase, a desconsiderat această zaharicală într-atât încât a asemuit-o încet-încet cu „un lucru fără importanţă” cum inocent ne spune DEX-ul.
Nu vreau să mă întorc în timp cu tine, călătorule, ci să te iau cu mine în plimbările mele scurte sau lungi pentru a vedea împreună cam cum stă treaba rahatului cu apă rece în concepţia cetăţeanului contemporan. Şi, pentru că mie îmi plac în mod deosebit pieţele, o să mergem împreună în Obor.
Începem să ne strecurăm prin mulţime. Aici sunt tarabele cu viermi, undiţe, cârlige, peşti ce tremură în acvarii şi meseriaşi rromi care se pricep de minune la împletit aţe pe beţe. Două mii linguriţa de viermi, de la zece la câteva sute de mii peştele degerat, cincizeci de mii jumătatea de mămăligă pregătită cu şofran, sămânţă de floarea soarelui şi alte ingrediente secrete, reţete ce se pasează testamentar. O bogăţie de culoare! Cu un amalgam de produse şi mici meseriaşi tuciurii te întâlneşti în tot Oborul, chiar şi la textile şi ceramici, la legume şi fructe, la murături de parcă vizionarul Carol I n-ar fi adus bulgarii de peste Dunăre la Afumaţi ca să grădinărească şi românul n-ar fi fost el de neamul lui cărăuş profesionist.
Impresionant este preţul unitar care se lăfăie pe grămezile de produse agricole. Toate tarabele parcă(?) ar avea un singur patron. Spun „parcă” deoarece băbuţa cu batic albastru (care vinde şi banane din curtea ei), ne face semn că dă ardeii cu cinci mii mai ieftin. Urmăreşte cu privirea un burtos ce pare tartorul grădinarilor, probabil este cel ce se ocupă cu marketingul sindicatelor de grădinari. O lăsăm să-l urmărească în linişte ca să putem şi noi avea linişte în plimbarea noastră.
Să schimbăm parcela. Detergenţi, chiloţi, pantofi de sport, plăsticăraie turnată în toate formele de uz menajer, electro-casnice, blugi, toate-toate cu ştampila mărcilor de renume. Adidas, Nike, Puma, Levis şi-au deversat deşeurile toxice în fluviul de oameni ce se înghesuie în vad. „E originale!” ne asigură un vânzător. Dar noi suntem prea snobi ca să cumpărăm un tricou Puma doar cu 150.000 de lei şi prea săraci ca să ne permitem să cumpărăm un pantof de sport Adidas a cărui talpă de plastic are succes la snowboard şi care ne-ar părăsi doar după câţiva kilometrii pe trotuarele Bucureştilor. Deh, calicul e şi fudul. Nu mai mergem prin talcioc unde rahatul se vinde fără apă rece, la kilogram.
Ne întoarcem puţintel spre stânga ca să mirosim micii şi să admirăm curajul consumatorilor. Gustul nu o să îl putem descrie în aceste rânduri deoarece noi suntem mai sărăcuţi în ceea ce priveşte curajul. Dar, probabil, este singular. Praful ridicat de picioarele sutelor de mii de bucureşteni oferă acestui mic produs o aromă specială. Iar muzica oborăşeană, un amestec de „tu-i mă-sa” şi „altu’ ca mine lume nu-i” cântată de copii minune, condimentează din plin poftele târgoveţilor ce halesc dând din capete, pe melodie. O uscaţivă tatuată sub ochi, fumează picior peste picior şi aruncă fumul cu jale spre cerul ploios al „târgului de vite”. E tabietul ei după tocătură.
Mă cam dor picioarele. O luăm cătinel spre casă trecând pe lângă „Magazinul Obor” pe trotuarele căruia odinioară bulgarii vindeau BT. Acum găseşti aici facturi, decodoare HBO, covrigi, fete ieftine, hoţi de buzunare şi câte un student care cântă la chitară melodii folc. În spatele studentului dansează din buric, aplaudând, un aurolac cu pupilele mărite.
E, cam asta s-a întâmplat astăzi. Dacă vi s-au strepezit dinţii nu uitaţi să beţi un pahar cu apă rece.

Posted in rahat cu apă rece | No Comments »

Ciubucarilor!

Nu ştiu dacă la hanul lui Manuc se va fi băut odinioară tutun, dar este posibil. Ridicat în buricul târgului Bucureştilor pe la 1807 de către Beiul Manuc Mirzaian, în pasul negustorilor ce veneau în capitala regatului cu marfă, hanul, o curte închisă de ziduri fortuite, cu crâşmă şi orătănii ce ciuguleau libere prin bătătură, ar fi fost şi el, ca oricare alt loc de întâlnire negustorească, locul în care românul îşi va fi băut aldămaşul, armeanul ar fi bătut palma iar turcul şi-ar fi băut tutunul, fiecare după obiceiul său întărindu-şi juruinţa ce pecetluia înţelegerea negustorească. O amestecătură de neamuri ce n-ar fi fost posibil să fi supravieţuit fiecare de capul lui şi care, firesc în asemenea harababură, s-au întretăiat unul pe altul la rădăcina înţelesurilor lăsând ca moştenire graiului şi gestului românesc câteva vorbe şi obiceiuri străine.
Nu că ar fi fost Hanul lui Manuc chiar buricul întâmplării româneşti dar s-ar putea socoti a fi un loc dintre multe altele în care românul a învăţat ce-i ală ciubuc şi bacşiş. L-am ales deoarece acolo s-a băut unul dintre cele mai tragice tutunuri pe care l-a mirosit românul de rând când, la o narghilea, s-a dat Basarabia bacşiş ruşilor.
Legătura pare a fi încurcată până acum dar ţi-o desluşesc imediat arătându-ţi turcul stând pe vine, cu lemnul ciubucului în gură, trăgând tutunul prin apă aromată. Invitaţia la un tutun dădea prilej de înţelegeri tăinuite, de aranjarea unui favor răsplătit cu bacşiş. Şi uite aşa, românul, a asociat el în mintea lui bacşişul cu ciubucul. Drept e că nu era un obicei sănătos, dovadă stând faptul că cei doi turci ce au semnat tratatul de pace în curtea acelui han, dând astfel răgaz rusului să-l scuture bine pe franţuz, şi-au lăsat capetele la intrarea Înaltei Porţi.
Dacă vrei putem bea undeva un tutun. Pe undeva pe Victoria, şi nu numai acolo, putem sufla pe nări fumul aromat în vreun bar cu de culoare orientală. N-ai sa vezi turci stând pe vine. O sa fim doar noi şi câţiva tinerei care redescoperă lumea. Dar dacă vrei un ciubuc îl găseşti mult mai simplu. Trebuie doar să ieşi pe stradă şi să iei aer în piept. La noi, de când cu orientalii aştia şi aerul costă. Şi apoi, bacşişul a devenit un tratament cât se poate de sănătos, un fel de sport care-ţi întăreşte şira spinării, dovadă?! Toţi ciubucarii stau cu capul sus.

Posted in rahat cu apă rece | No Comments »

Miţo

Cunosc vreo doi moşi melancolici care-şi mai amintesc de carnetele de sănătate, damele ronde de doi poli de la „Crucea de Piatră” şi de „fineţurile” de 500-1000 de lei din stabilimentul „Madam Popa”, plin de mătăsuri şi oglinzi, situat undeva la ieşirea Amzei în Magheru. „Ce viaţă, domne!”. Orice bărbat care bea cafeaua tare, purta melon şi avea acasă o soţie moale frecventa cel puţin săptămânal bordelurile Bucureştilor. Se întâmpla pe vremea în care Tanti Miţa sfida gravitaţia pe velociped, bărbatul era şi el om şi comuniştii încă nu inventaseră „curva la negru”. Timpurile s-au schimbat, îndoindu-se din balamale, într-o poziţie ce se doreşte verticală. În „Micul Paris” Tanti Miţa pedalează un Land Rover, bărbatul are femeie tare acasă şi „fetele” se găsesc la negru, la propriu şi la figurat.
Moraliceşte vorbind… n-ar trebui să atingem acest subiect care ar supăra pe puritanul declamator şi pe nevastă-sa şi l-ar face să zâmbească atotştiutor pe cel căruia i se rupe lui de ce am putea spune. Liberul arbitru în această privinţă(spun, tautologic dând cu băţu-n baltă) este o problemă de percepţie şi acţiune a fiecărui ins. De aceea(sâc!), n-o să-mi dau eu acum cu părerea despre cum ar trebui să fie sau să nu fie chestia asta.
O să-ţi spun doar că te împiedici de ele la tot pasul. Imposibil să nu le fi remarcat la intersecţii, pe centuri pe linia lui 16, a lui 17, a lui 18… Dar asta este doar ce-ţi sare în ochi din cauza roşului-bordel al fenomenului, uşor estompat de prestatoarele tuciurii şi de dizainul albastru-incisiv al tatuajelor faciale.
Dacă vrei să vezi ce n-ai mai văzut trebuie să ai anumit „cheag” ca să poţi plăti fructiera de la „Restaurantul Herăstrău” care are ataşat la dânsul câte poame doreşti sau, să fii şi mai „bazat” pentru a te caza la un hotel de lux şi de a beneficia astfel de serviciile prin telefon care îţi pot asigura o companie titrată şi poliglotă, cu picioare esofagiene şi priviri Chanel.
Preţurile, deşi variate (cel puţin aici păstrăm tradiţia) în funcţie de plasare şi plasament, includ cheltuielile de protecţie şi confidenţă, de aceste obligaţii ocupându-se proxeneţii sub diferitele lor forme, rupţi în tur sau peticiţi cu limuzine şi Rolex-uri. Nu am să-ţi spun cine încasează aceste taxe deoarece cu mafioţii te mai poţi tăia pe ascuns dar cu ei nu prea poţi să te baţi în timpul zilei. Important pentru consumator este că piaţa merge, puritanii răguşesc iar oamenii legii au orbit din cauza cagulelor puse cu dosu-n-faţă. Şi de ce ne-am bate cu ei când noi stăm sănătos cu pixul pe hârtie nevânturându-l nici pe străzi nici prin gărzi?!
Suntem spectatori inofensivi, noi ăştia, pătura de mijloc, eu şi tu. Vedem cum vor unii să legifereze „fenomenul”, cum vor alţii să desfiinţeze „cea mai veche meserie din lume”, cum Bucureştiul devine din ce în ce mai roşu din toate punctele de vedere. Fluierăm absent o melodie pe unda cărora unii ar lăcrima: „Tanti Miţa biciclista a căzut şi şi-a rupt… spiţa”
„Ce vremuri!”

martie 2004 -Bucureşti

Posted in rahat cu apă rece | 1 Comment »

Cea!

Pe vremurile nu prea îndepărtate, pe când îmi dădea mama un sfert de pol la şcoală ca să-mi pot umple burta cu eugenia şi cinci cornuri cu mac, am avut fericita ocazie de a fi „şef de atelaj”. Mai bine zis „şef de atelaje”. „Vremuri de aur” ale vacanţelor mari pe care le petreceam în „ceapeu” pentru o adeverinţă de muncă trebuincioasă mediei la purtare. Cine era ca mine?! Dimineaţa devreme, la ora cinci şi un pic, mulgeam vacile, beam lapte crud condimentat cu fire de bălegar, înhămam caii, puneam scoarţele la căruţă şi scoteam din grajduri rahatul a două sute de cornute lăpticioase. Prin pauzele rare îl călăream pe Egipt, un armăsar imens, de prăsilă, adus la reabilitare. Îl călăream în grajd, aşa legat, după ce-i cucerisem inimioara cu lucernă verde şi ţesala. Tot în scurtul timpul liber prilejuit de absenţa directorului călăream, de data asta pe bune, o iapă albă, pe deşelate, fără frâu şi pinteni. Mânzul crud necheza după noi alergând împleticit cu urechile pe spate. După prânz înhămam boii la altă căruţă, cu scoarţe înalte şi jug pe oişte, şi aduceam masă verde, lucernă proaspăt cosită, pe care o aruncam în ieslea celor două sute de vaci ce, la ora aceea, se îndreptau deja spre grajduri. Seara urma mulsul cu spuma lui aburindă, cana de lapte, drumul până acasă şi disperarea mamei dar mai ales a soră-mii, care mă dezbrăcau de la uşă şi mă împingeau în cada cu apă rece.
Nu ştiu dacă eşti atât de ţăran încât să fi avut ocazia de a mâna un cal sau un bou. Eu sunt ţăran. După cum ai văzut mai sus, ştiu să înham şi cai şi boi şi să-i şi mân urcat pe (na c-am uitat cum i se zice!) scândura aia din faţa căruţii care, pe atunci, din dorinţa de emancipare a ţăranului de tip nou, se numea „atelaj”. Am să-ţi dau câteva sfaturi pentru momentul în care poate vei fi pus în situaţia de a dirija un astfel de atelaj, în cazul nostru dublu, adică cu doi cai putere sau doi boi, ca nu cumva să te faci de râs printre cei ca mine.
Şi calul şi boul se pun la oişte împinşi în spate cu îndemnul „ţuri” (cuvânt nemţesc, înapoi) sau, dacă vrei să pari profesionist cu: ţuri boală! Mânca-te-ar lupchii! Ce este esenţial în manevrarea perechii de boi este că boii lucrează mereu în tandem. Este boul de dreapta, boul de cea şi boul de stânga, ăl de hăis (sau o fi invers?!). Să nu cumva să amestecaţi perechile de boi sau să-l puneţi pe cel de dreapta în stânga şi invers că veţi răguşi lângă ei. Vor sta pe loc şi degeaba îi veţi numi boi.
Calul se înhamă în harnaşament din faţă(niciodată din spate!), începând cu capul şi terminând cu coada. Se mână relativ uşor, prin scuturări de frâu care se termină în gura animalului prin zăbale. Boul nu are harnaşament ci numai jug. I se pune jugul pe gât şi se mână prin strigătele hăis şi cea. Vitezele se schimbă din bici, nu are zăbale, boul te crede pe cuvânt. Diferenţa dintre cei ce conduc aceste două atelaje atât de diferite din punct de vedere tehnic este pregătirea şi clasa. Chiar dacă nobleţea calului ridică ştacheta conducătorului său, boii, prin docilitatea lor fac din cel ce-i mână o persoană cu influenţă şi putere de convingere. Şi bivolii sunt un fel de boi iar bivoliţele dau un lapte mai scump chiar dacă numele lor asociat unei femei are sens peiorativ, un fel de vacă mai sălbatecă.

De vreo săptămână urmăresc amuzat emisiunile de televiziune ce disecă avid subiectul Bivolarilor. După opinia mea, fraţii(?) aceştia s-au născut cu nume predestinat. Se tot izbesc de câţiva ani de opinia publică însetată de scandal. Gabriel, bivolarul cel mic, nici nu se gândeşte la mine de acolo de pe unde o fi.
Cel mare în schimb, Gregorian, Guru, liderul spiritual al unei grupări spirituale desigur, filmat în toate posturile aurei sale, înconjurat de fete îmbrăcate doar în picturi ce-i aduc ofrande, mă privea aseară de pe ecranul Antenei 1.
Fiind ţăran, mă întreb cum de a fost posibil ca acest ochelarist pipernicit, ridat, să poată fi în stare de o aşa mare putere de convingere. Nu vreau să îi analizez faptele că nu sunt nici jurist nici ziarist. Stau şi mă mir doar, ca un ţăran de rând, amintindu-mi de Mădălina care apărea într-o fotografie, pe burtă, îngrozită de puşcoacea mascaţilor, aşa mică săraca, cu sânii goi şi minori şi cu sfoara chilotului tanga ce-i stânjenea infantilitatea. Nu vreau să mă iau nici de mascaţi care, băieţi ascultăreţi, au dat buzna în casa oamenilor pentru a strânge dovezi incriminatorii fără mandat. Cel puţin aşa spun unii.

Tucă sireacul tot întreabă, pretenii gurului răspund secondaţi de avocata încă neobişnuită cu notorietatea, Andreescu, apărătorul tradiţional al dreptului omului îşi face datoria marţial. Bun băiat Tucă ăsta.

Gabriel nu mi-a scris nici o scrisoare aşa că nu pot să vă dau adresa. Omul secondat de actualul prim ministru la uşa Parchetului General pe când era, sireacul, acuzat de constantineşti de furt, a dipărut fără urmă. Domnul Ponta, liderul celor tinerei şi dornici de schimbare în PSD, îmi spunea prin telefon într-o altă emisiune, a unuia Moraru, că pe Don Năstase nu-l interesează infractorii de drept comun. Copilul-Ministru se contrazicea pe sine în cele ce tocmai spusese despre corupţie. Să nu-l blamez nici pe el că poate nu scrisese el discursul.

Uite că mă lansez în analiză şi eu nu sunt decât un şef de atelaj la propriu. Totuşi, aşa prost, neştiutor şi inocent cum mă aflu nu pot să nu sesizez frâiele cu zăbalele lor sau strigătele în urma cărora ne mişcăm când la hăis şi când la cea. Aş putea să-ţi dau un sfat despre cum se mişcă această căruţă dar nu am habar nici de arta manipulării maselor de oameni, nici de programele speciale ale secu, prin care ne mişca de ici colo distrăgându-ne atenţia, incipiente încă din vremea staulului de aur. Mă limitez în a-ţi spune că boul se mână prin cuvânt iar calul prin zăbală. Acum, sincer, nici nu ştiu cum e mai bine… bou sau cal?!

aprilie 2004-Bucureşti

Posted in rahat cu apă rece | No Comments »

Femeia şnur

Treci prin ea pe stradă şi întorci capul îngrozit de cavalcada membrelor aflate într-un echilibru precar. Poate crede că privirea, suspendată de sprâncene întocmai precum punctul semnului de exclamare, înseamnă contemplare sau chiar abandon admirativ şi nu groaza de a fi săvârşit o crimă în mod involuntar, de a fi atins o fragilă piesă de domino ce este gata să antreneze după sine toate oscioarele sale vizibile, ale umbrei la modă, ale anorexicei.
Ea este femeia zilelor noastre, un adevărat „modus vivendi” latin şi la propriu şi la figurat, care a ajuns să fie protejată prin lege în Argentina, lege prin care meşterii croitori sunt obligaţi să cheltuiească material în plus nu din cauza cerinţei pieţei ci datorită toanelor politice. Căci, vezi Doamne, nu voinţa proprie a duduilor ar fi cauza acestei subnutriri ci producătorii de articole vestimentare care, „sadici”, creează modele minuscule pentru a încorseta cărnurile Evei şi a le reduce până la stadiul de glumă în mişcare.
Ooooo, da! Ea este femeia producţie proprie probabil după o idee importată deoarece la case mai mari se ştie mai bine… Şi nu mare mi-ar fi mirarea dacă printr-o „ordonanţă de urgenţă” ar apărea şi la noi această lege absurdă care ar obliga industria de textile să fabrice măsura XXL şi nu ar obliga(sic) femeia să se îngraşe pentru respectiva măsură.
În fond eu sunt acum doar răutăcios luând în răspăr o fiinţă chinuită care pur şi simplu a uitat să fie femeie din dorinţa de a fi în ton cu „ceea ce se poartă” la noi în ultimii ani, kitschul în tot ceea ce înseamnă viaţa, iar în acest caz: „femeia şnur”, femeia care se strecoară gemând în blugii de mărimea unui degetar, ciuguleşte grâu încolţit, care îşi priveşte cu invidie umbra la asfinţit şi „dă bine pe sticlă” chiar dacă sticla nu este decât perechea de ochelari de soare a unui trecător.

Posted in rahat cu apă rece | 3 Comments »

Să punem de-o ştire

Parcă nu ar fi suficientă violenţa de conţinut a ştirilor aşa că, probabil reorientându-se către dramaturgie, reporterul de ştiri din România joacă pe micul ecran actul de prezentare în mod melodramatic, emfatic, dorind să obţină efecte telenovelistice şi să ofere telespectaorului un adevărat show.
Iarna îl vezi zgribulit, cu gulerul paltonului ridicat peste clapele căciulii căzăceşti înnodate sub barbă. „Este frig aici la Întorsura Buzăului” spune cu ochii cât cepele şi, teatral, pentru a crea un cadru friguros în jurul ecranului în faţa căruia tu stai în papuci de casă, îşi bate vârtos umerii, şi-i frecţionează în timp ce continuă transmisia.
Cu ocazia tristelor evenimente provocate de inundaţii, acesta, reporterul, a reuşit într-adevăr „performanţe” uluitoare.
Cocoţat pe o grindă, rămăşiţă a unei construcţii dezmembrate de ape, ne mărturiseşte sub ochii uimiţi ai unor sinistraţi ce literalmente stau cu picioarele pe pământ, la câtiva metri sub cascadorul de ocazie:
„Nu, nu sunt pe o bârnă olimpică, ci mă aflu în localitatea „noroiasa” suspendat pe ceea ce a rămas din locuinţa acestor bieţi oameni…”
Altul, la marginea unui drum, având în fundal un pârâiaş umflat ce se varsă într-o cascadă minusculă:
„Acest afluent al Trotuşului şi-a depăşit cu mult matca deversând în curentul principal 400 de metri cubi pe secundă”. Desigur, exagerarea îşi are rostul ei sau poate este doar o infimă greşeală de calcul deoarece, cum am menţionat, reporterul nostru nu se află într-o croazieră pe Dunăre într-o zi de concediu.
Făceam o comparaţie între apariţiile pe ecran ale reporterilor de teren ai marilor concerne de mass-media şi cele neaoşe. Zâmbetul este singurul gest facial pe care şi-l permite un reporter CNN, în funcţie, desigur, de caracteristica ştirii. Ai noştri: mimează tristeţea, exaltarea, punctează cu degetul, folosesc fraze compătimitoare însoţite de clătinări ale capului şi, toate acestea, însoţite de bâlbe, deficienţe tehnice şi remarcile „inteligente” ale colegilor din studio.
Să se afle în culpă pentru această prestaţie jalnică şi coregrafie neprofesionistă gustul telespectaorului dornic de a viziona între telenovele „ştirea lacrimogenă”?!
„Ştiristul” profesionist nu s-a născut în România sau, dacă se află pe undeva, el este ascuns de înclinaţia producătorilor de ştiri către promovarea unor materiale care, în lipsă de imagine concludentă şi montaj textual profesionist, uzează de expresionismul mimicii reporterului de ştiri şi de fantezia sa de moment.
Ne vom „bucura” mult timp de aceste producţii care nu că ar fi pe gustul telespectatorului ci care, mai grav, formează acest gust, aşa cum producătorii de muzică promovează maneaua; promotorii literaturii, pornocultura; promotorii artelor plastice, kitschul.

Posted in rahat cu apă rece | No Comments »

Lohum fâstâcit

Acest text nu este o recenzie de carte, ci o sesizare asupra unor manipulări grosolane care se intitulează: Chestiunea Armeană, traducere şi adaptare de L. Nazare, editată de „Centrul de Cercetare, Dezvoltare, Educaţie şi Cultură „Dunărea de Jos”, care nu ştiu cui aparţine dar ştiu căror interese serveşte.

Articol aparut in ZIUA

Posted in rahat cu apă rece | No Comments »