Ana
Ana îşi dorea foarte mult un copil.
„Îngere!”, striga, „Îngere! Îngere!”
El îşi întorcea privirea către ea urcând mai departe.
„Îngere!”
Toate nopţile erau la fel, preacurate,
tinere.
Emanuel a găsit-o pe câmp, se ruga ca un cântec.
Adoraţie.
A prins-o de faţă, a privit-o în pântec,
a pus-o în zid de biserici.
De atunci, din sufletul ei se naşte ceva
ca o naţie.
