paul bogdan home

Cunosc vreo doi moşi melancolici care-şi mai amintesc de carnetele de sănătate, damele ronde de doi poli de la „Crucea de Piatră” şi de „fineţurile” de 500-1000 de lei din stabilimentul „Madam Popa”, plin de mătăsuri şi oglinzi, situat undeva la ieşirea Amzei în Magheru. „Ce viaţă, domne!”. Orice bărbat care bea cafeaua tare, purta melon şi avea acasă o soţie moale frecventa cel puţin săptămânal bordelurile Bucureştilor. Se întâmpla pe vremea în care Tanti Miţa sfida gravitaţia pe velociped, bărbatul era şi el om şi comuniştii încă nu inventaseră „curva la negru”. Timpurile s-au schimbat, îndoindu-se din balamale, într-o poziţie ce se doreşte verticală. În „Micul Paris” Tanti Miţa pedalează un Land Rover, bărbatul are femeie tare acasă şi „fetele” se găsesc la negru, la propriu şi la figurat.
Moraliceşte vorbind… n-ar trebui să atingem acest subiect care ar supăra pe puritanul declamator şi pe nevastă-sa şi l-ar face să zâmbească atotştiutor pe cel căruia i se rupe lui de ce am putea spune. Liberul arbitru în această privinţă(spun, tautologic dând cu băţu-n baltă) este o problemă de percepţie şi acţiune a fiecărui ins. De aceea(sâc!), n-o să-mi dau eu acum cu părerea despre cum ar trebui să fie sau să nu fie chestia asta.
O să-ţi spun doar că te împiedici de ele la tot pasul. Imposibil să nu le fi remarcat la intersecţii, pe centuri pe linia lui 16, a lui 17, a lui 18… Dar asta este doar ce-ţi sare în ochi din cauza roşului-bordel al fenomenului, uşor estompat de prestatoarele tuciurii şi de dizainul albastru-incisiv al tatuajelor faciale.
Dacă vrei să vezi ce n-ai mai văzut trebuie să ai anumit „cheag” ca să poţi plăti fructiera de la „Restaurantul Herăstrău” care are ataşat la dânsul câte poame doreşti sau, să fii şi mai „bazat” pentru a te caza la un hotel de lux şi de a beneficia astfel de serviciile prin telefon care îţi pot asigura o companie titrată şi poliglotă, cu picioare esofagiene şi priviri Chanel.
Preţurile, deşi variate (cel puţin aici păstrăm tradiţia) în funcţie de plasare şi plasament, includ cheltuielile de protecţie şi confidenţă, de aceste obligaţii ocupându-se proxeneţii sub diferitele lor forme, rupţi în tur sau peticiţi cu limuzine şi Rolex-uri. Nu am să-ţi spun cine încasează aceste taxe deoarece cu mafioţii te mai poţi tăia pe ascuns dar cu ei nu prea poţi să te baţi în timpul zilei. Important pentru consumator este că piaţa merge, puritanii răguşesc iar oamenii legii au orbit din cauza cagulelor puse cu dosu-n-faţă. Şi de ce ne-am bate cu ei când noi stăm sănătos cu pixul pe hârtie nevânturându-l nici pe străzi nici prin gărzi?!
Suntem spectatori inofensivi, noi ăştia, pătura de mijloc, eu şi tu. Vedem cum vor unii să legifereze „fenomenul”, cum vor alţii să desfiinţeze „cea mai veche meserie din lume”, cum Bucureştiul devine din ce în ce mai roşu din toate punctele de vedere. Fluierăm absent o melodie pe unda cărora unii ar lăcrima: „Tanti Miţa biciclista a căzut şi şi-a rupt… spiţa”
„Ce vremuri!”

martie 2004 -Bucureşti