paul bogdan home

Treci prin ea pe stradă şi întorci capul îngrozit de cavalcada membrelor aflate într-un echilibru precar. Poate crede că privirea, suspendată de sprâncene întocmai precum punctul semnului de exclamare, înseamnă contemplare sau chiar abandon admirativ şi nu groaza de a fi săvârşit o crimă în mod involuntar, de a fi atins o fragilă piesă de domino ce este gata să antreneze după sine toate oscioarele sale vizibile, ale umbrei la modă, ale anorexicei.
Ea este femeia zilelor noastre, un adevărat „modus vivendi” latin şi la propriu şi la figurat, care a ajuns să fie protejată prin lege în Argentina, lege prin care meşterii croitori sunt obligaţi să cheltuiească material în plus nu din cauza cerinţei pieţei ci datorită toanelor politice. Căci, vezi Doamne, nu voinţa proprie a duduilor ar fi cauza acestei subnutriri ci producătorii de articole vestimentare care, „sadici”, creează modele minuscule pentru a încorseta cărnurile Evei şi a le reduce până la stadiul de glumă în mişcare.
Ooooo, da! Ea este femeia producţie proprie probabil după o idee importată deoarece la case mai mari se ştie mai bine… Şi nu mare mi-ar fi mirarea dacă printr-o „ordonanţă de urgenţă” ar apărea şi la noi această lege absurdă care ar obliga industria de textile să fabrice măsura XXL şi nu ar obliga(sic) femeia să se îngraşe pentru respectiva măsură.
În fond eu sunt acum doar răutăcios luând în răspăr o fiinţă chinuită care pur şi simplu a uitat să fie femeie din dorinţa de a fi în ton cu „ceea ce se poartă” la noi în ultimii ani, kitschul în tot ceea ce înseamnă viaţa, iar în acest caz: „femeia şnur”, femeia care se strecoară gemând în blugii de mărimea unui degetar, ciuguleşte grâu încolţit, care îşi priveşte cu invidie umbra la asfinţit şi „dă bine pe sticlă” chiar dacă sticla nu este decât perechea de ochelari de soare a unui trecător.