paul bogdan home

Pe vremurile nu prea îndepărtate, pe când îmi dădea mama un sfert de pol la şcoală ca să-mi pot umple burta cu eugenia şi cinci cornuri cu mac, am avut fericita ocazie de a fi „şef de atelaj”. Mai bine zis „şef de atelaje”. „Vremuri de aur” ale vacanţelor mari pe care le petreceam în „ceapeu” pentru o adeverinţă de muncă trebuincioasă mediei la purtare. Cine era ca mine?! Dimineaţa devreme, la ora cinci şi un pic, mulgeam vacile, beam lapte crud condimentat cu fire de bălegar, înhămam caii, puneam scoarţele la căruţă şi scoteam din grajduri rahatul a două sute de cornute lăpticioase. Prin pauzele rare îl călăream pe Egipt, un armăsar imens, de prăsilă, adus la reabilitare. Îl călăream în grajd, aşa legat, după ce-i cucerisem inimioara cu lucernă verde şi ţesala. Tot în scurtul timpul liber prilejuit de absenţa directorului călăream, de data asta pe bune, o iapă albă, pe deşelate, fără frâu şi pinteni. Mânzul crud necheza după noi alergând împleticit cu urechile pe spate. După prânz înhămam boii la altă căruţă, cu scoarţe înalte şi jug pe oişte, şi aduceam masă verde, lucernă proaspăt cosită, pe care o aruncam în ieslea celor două sute de vaci ce, la ora aceea, se îndreptau deja spre grajduri. Seara urma mulsul cu spuma lui aburindă, cana de lapte, drumul până acasă şi disperarea mamei dar mai ales a soră-mii, care mă dezbrăcau de la uşă şi mă împingeau în cada cu apă rece.
Nu ştiu dacă eşti atât de ţăran încât să fi avut ocazia de a mâna un cal sau un bou. Eu sunt ţăran. După cum ai văzut mai sus, ştiu să înham şi cai şi boi şi să-i şi mân urcat pe (na c-am uitat cum i se zice!) scândura aia din faţa căruţii care, pe atunci, din dorinţa de emancipare a ţăranului de tip nou, se numea „atelaj”. Am să-ţi dau câteva sfaturi pentru momentul în care poate vei fi pus în situaţia de a dirija un astfel de atelaj, în cazul nostru dublu, adică cu doi cai putere sau doi boi, ca nu cumva să te faci de râs printre cei ca mine.
Şi calul şi boul se pun la oişte împinşi în spate cu îndemnul „ţuri” (cuvânt nemţesc, înapoi) sau, dacă vrei să pari profesionist cu: ţuri boală! Mânca-te-ar lupchii! Ce este esenţial în manevrarea perechii de boi este că boii lucrează mereu în tandem. Este boul de dreapta, boul de cea şi boul de stânga, ăl de hăis (sau o fi invers?!). Să nu cumva să amestecaţi perechile de boi sau să-l puneţi pe cel de dreapta în stânga şi invers că veţi răguşi lângă ei. Vor sta pe loc şi degeaba îi veţi numi boi.
Calul se înhamă în harnaşament din faţă(niciodată din spate!), începând cu capul şi terminând cu coada. Se mână relativ uşor, prin scuturări de frâu care se termină în gura animalului prin zăbale. Boul nu are harnaşament ci numai jug. I se pune jugul pe gât şi se mână prin strigătele hăis şi cea. Vitezele se schimbă din bici, nu are zăbale, boul te crede pe cuvânt. Diferenţa dintre cei ce conduc aceste două atelaje atât de diferite din punct de vedere tehnic este pregătirea şi clasa. Chiar dacă nobleţea calului ridică ştacheta conducătorului său, boii, prin docilitatea lor fac din cel ce-i mână o persoană cu influenţă şi putere de convingere. Şi bivolii sunt un fel de boi iar bivoliţele dau un lapte mai scump chiar dacă numele lor asociat unei femei are sens peiorativ, un fel de vacă mai sălbatecă.

De vreo săptămână urmăresc amuzat emisiunile de televiziune ce disecă avid subiectul Bivolarilor. După opinia mea, fraţii(?) aceştia s-au născut cu nume predestinat. Se tot izbesc de câţiva ani de opinia publică însetată de scandal. Gabriel, bivolarul cel mic, nici nu se gândeşte la mine de acolo de pe unde o fi.
Cel mare în schimb, Gregorian, Guru, liderul spiritual al unei grupări spirituale desigur, filmat în toate posturile aurei sale, înconjurat de fete îmbrăcate doar în picturi ce-i aduc ofrande, mă privea aseară de pe ecranul Antenei 1.
Fiind ţăran, mă întreb cum de a fost posibil ca acest ochelarist pipernicit, ridat, să poată fi în stare de o aşa mare putere de convingere. Nu vreau să îi analizez faptele că nu sunt nici jurist nici ziarist. Stau şi mă mir doar, ca un ţăran de rând, amintindu-mi de Mădălina care apărea într-o fotografie, pe burtă, îngrozită de puşcoacea mascaţilor, aşa mică săraca, cu sânii goi şi minori şi cu sfoara chilotului tanga ce-i stânjenea infantilitatea. Nu vreau să mă iau nici de mascaţi care, băieţi ascultăreţi, au dat buzna în casa oamenilor pentru a strânge dovezi incriminatorii fără mandat. Cel puţin aşa spun unii.

Tucă sireacul tot întreabă, pretenii gurului răspund secondaţi de avocata încă neobişnuită cu notorietatea, Andreescu, apărătorul tradiţional al dreptului omului îşi face datoria marţial. Bun băiat Tucă ăsta.

Gabriel nu mi-a scris nici o scrisoare aşa că nu pot să vă dau adresa. Omul secondat de actualul prim ministru la uşa Parchetului General pe când era, sireacul, acuzat de constantineşti de furt, a dipărut fără urmă. Domnul Ponta, liderul celor tinerei şi dornici de schimbare în PSD, îmi spunea prin telefon într-o altă emisiune, a unuia Moraru, că pe Don Năstase nu-l interesează infractorii de drept comun. Copilul-Ministru se contrazicea pe sine în cele ce tocmai spusese despre corupţie. Să nu-l blamez nici pe el că poate nu scrisese el discursul.

Uite că mă lansez în analiză şi eu nu sunt decât un şef de atelaj la propriu. Totuşi, aşa prost, neştiutor şi inocent cum mă aflu nu pot să nu sesizez frâiele cu zăbalele lor sau strigătele în urma cărora ne mişcăm când la hăis şi când la cea. Aş putea să-ţi dau un sfat despre cum se mişcă această căruţă dar nu am habar nici de arta manipulării maselor de oameni, nici de programele speciale ale secu, prin care ne mişca de ici colo distrăgându-ne atenţia, incipiente încă din vremea staulului de aur. Mă limitez în a-ţi spune că boul se mână prin cuvânt iar calul prin zăbală. Acum, sincer, nici nu ştiu cum e mai bine… bou sau cal?!

aprilie 2004-Bucureşti