paul bogdan home

Written on January 5, 2008 – 1:09 pm | by agon Paul Bogdan |
Warning: array_key_exists() [function.array-key-exists]: The second argument should be either an array or an object in /var/www/vhost/scriptor.info/wp-upgraded/wp-content/plugins/wp-postviews/wp-postviews.php on line 126

A ucide

Îmi ţineam respiraţia şi-mi încordam braţul,
simţeam coarda vibrând
şi zborul-săgeată,
ştii,
femeia cade întotdeauna-ntr-o parte
învelită în pleată,
ghemuită ca o durere,
ca o teamă.

I se vedeau ultimile zvâcniri dintre coaste,
amintirile i se îngrămădeau
printre buze să iasă,
ştii,
femeia visează frumos
chiar şi-n ultimul somn ce-o apasă,
ca o eliberare,
ca un la revedere.

Decupaj

Probabil că am devenit un clişeu astăzi dimineaţă
sau
poate am fost încadrat mai demult într-o bandă plictisitoare de mitralieră,
un glonţ ca oricare altul,
căruia încă nu îi atârnă burta peste peştişorul de aur.

M-a decupat dintr-un ansamblu motoriu
şi m-a lipit pe noptiera ei
redându-mi şansa de a deveni o amintire statică
aşa cum ajungem toţi bărbaţii care am luat hotărârea de a ne naşte.

Cu toate acestea, pumnii îmi sunt încă înfiletaţi în antebraţe
şi adânc înfipţi în măruntaiele vieţii,
făcând-o să icnească
la gândul că a avut nenorocul de a mă cunoaşte,
să zbiere,
atunci când mă vede întorcându-mi capul după ea,
ca după o pradă,
lent şi convins de victorie.

Dialog

Sufletul ei, curbat spre înăuntru,
niciodată nu plânge, niciodată nu ţipă.
Creşte din mine. Nu se va opri
până voi arde.
Mă priveşte în ochi precum prima femeie
ce-şi privea călcâiul, şchiopătând.

Trecătorul ce sângerează din dragoste mă ţine de umeri.
Dâre lungi, paralele, se târăsc în urma noastră.
Fluieră un cântec,
se opreşte,
îmi spune râzând bărbăteşte:

Te învaţă pe de rost
de teamă că într-o zi te va pierde.

O jumătate din noi

Priveşte!
Unei jumătăţi din noi
i s-a făcut de primăvară;
o jumătate de chip miroase o floare
cu jumătate de nas,
cu o nară.

Cealaltă jumătate
stă ca prinsă sub o sticlă de insectar,
zâmbeşte continuu,
un zâmbet amar,
un zâmbet de teamă

un zâmbet de jumătate.

…într-o jumătate ne este încă iarnă.

Constelaţie de toamnă

Calului meu
i-a crescut frunză roşie sub copită,
nebunie în coamă
şi pe spate o eră cât o clipită.

A-mpietrit,
ca o ruşine de fată mare,
în salturi ovale,
ca o fecioară iniţiată continuu
poartă spumă şi sânge-n zăbale.

Stă suspendat de cer ca o poamă,
mi-e stele,
sunt vânt
şi e toamnă.

Ciudat

O ucid şi ea râde,
o iubesc nebuneşte,
şi iarăşi râde
ca un curcubeu hohotind a ploaie.

Femeia mea este ciudat
de frumoasă şi vie.

Plânge doar când nu sunt
iar,
când sunt altul ce totuşi eu sunt,
râde iar.

Adăpost

Ghemuită
ca un scâncet de neputinţă,
ca o pasăre oarbă,
sau ca oricare altă nefiinţă,
dormi în mine,
mugure,
eşti frunză plăpândă
şi ţi-e verdele tulbure.

Luptă

În mine trăieşte taurul,
neliniştit,
ce se luptă cu mine.

Mă călăreşte pe dinăuntru,
urlă,
sare.

Când mor eu,
când el moare

Îi aud tropăitul
care-pe-care
care-pe-care…

Martor tăcut

Lămpii noastre îi pâlpâie ochiul
ca-ntr-un galop,
îi sfârâie sângele
şi stă să moară
de parcă pompează lumini
strop cu strop
dintr-o inimă anemică
în infinitul flămând de afară.

I se înroşeşte privirea uneori
şi nouă nu ne pasă,
e mută,
stă într-un colţ de sine,
vede şi-ascultă
în linişti depline.

Câteodată ne vede scriind
şi îşi transformă umbrele în litere,
tăcut şi timid.

Lampa noastră este un înger de noapte,
ciclop de lut,
din ulei nesfinţit,
un far cam miop
zvâcnind liniştit.

Fumegă,
şi,
obosită dimineaţa,
se-ntunecă.

Cei ce te cunosc

Eu sunt făcut din toate cele pe care nu le cunoşti,
din cele bărbăteşti,
brute,
vânătoreşti.
Mâna mi-e ca un arc întins
şi ochiul ca o săgeată cu cântec
ce te pândeşte în inimă
şi mai apoi sub pântec.
Încalec gânduri în drumul meu pitulat,
pregătitor,
gata de salt,
de tine,
de-omor.
Şi când te aflu
îmi înfig picioarele ca pe niste turnuri în umbra ta,
ţintuind-o.
Ea ar striga, ar sălta, ar muri, ar spera.
Cu gura te bâjbâi îndeaproape,
te adulmec prin nări
şi prin pori.
Te simt şi te rup din viaţa ta de până acum,
din visări…
din toate cele din care eşti zămislită
şi care-mi sunt de acum cunoscute,
pe care le-au cunoscut toţi bărbaţii dinaintea mea,
şi ei trăind din vânătoare,
şi ei aflaţi în căutare,
pândind,
ochind,
chiuind,
pe alte gânduri…
călare.

Câteodată ucid

A fost un gest disperat!
Am muşcat din urma cocorilor prin aer.
Li s-a auzit plânsul,
un vaier,
s-au împiedicat,
s-au ridicat într-un ciot de zbor
şi nu s-au mai dus niciunde,
au rămas toţi
îngrămădiţi în sufletul meu ca un nor.
A fost un gest disperat.
Prea erau sus,
prea nu mai erau ai mei,
prea zburau fără mine,
prea eram eu şi prea erau ei.
Câteodată ucid lucruri frumoase
din disperare,
de singurătate.
Îmi ucid caii şi mieii,
turturelele şi turtureii,
pasul stâng şi pasul drept,
atingerea femeii mele pe piept
şi cam tot ce-i în mine,
tot ce poate exista de mine departe.
Din disperare,
de singurătate.

Săgetare

Îngerul meu are o rană de săgeată.
Din el nu-mi curg pe frunte picături de sânge
ci sfâşierea minutei mele de viaţă
şi aşa scurtă
şi aşa aţă.

Mă rog.

Prin ceruri îmi plimb inima cătându-i leacul
şi-arunc cuvintele în sus cu arcul.

Semne

Mă atinge cu şoldurile, ca din greşeală,
marcându-mi corpul.
Din semnele lăsate aş putea citi despre ea
ca dintr-o carte în care cândva am scris despre toate,
fiecare cu timpul ei, fiecare cu trupul ei,
hieroglife rotunjite, de sus, de sub curbura sânilor,
până acolo unde ar trebui să fie mereu cineva, altcineva.

Femeia aceasta te pătrunde cu uşurinţă,
îmi spune trecătorul ce sângerează din dragoste,
despicându-şi pieptul,
închizându-mă în carnea lui moale ca într-o carte
în care fiecare dintre femei este scrisă după numele ei,
umbre, în ale căror suflete se găseşte cineva,
mereu altcineva.

Pământul

Păşesc pe el cu frica semănătorului
de a nu zdrobi timpul sămânţei şi al pietrei.
Dintre clipe mă priveşte tata
şi tatăl tatălui meu,
mă poartă de glezne
peste trupul lor.
De undeva,
învelindu-mă,
mugură,
fiica mea.

Îngeră

Îngera mea, îngeră,
zbori prin mine şchiopătând
şi-ţi acoperi ochii cu aripa,
ca să nu mai vezi cerul roşu
ce mi se zbate între coaste
şi sângeră.

Pluteşti de colo-colo
ca într-o cuşcă
în care tună inima mea
şi muşcă.

În mine
primăvara nu este întreagă,
nu dă colţ de iarbă şi creangă
pentru piciorul tău ci numai colţ,
colţ de piatră
încins obositor ca o vatră.

Ce albă erai,
cum îţi strălucea pana,
cum nu-ţi ajungea cerul albastru
căruia uneori îi vindecai rana.

Am să mă deschid
aşa cum se deschide pământul
când îi răcneşte pântecul de durere
ca să poţi zbura cu ochii deschişi.

Îngera mea, îngeră,
Ploi roşii te sângeră.

Cerul

El este cel care mă acoperă cu o piele albastră
pe care o numesc viaţă.
Pe ea sunt tatuaţi îngeri:
un Dumnezeu, iubita mea, fiica mea
şi chipul tăcerii mele
ce contemplă această creaţie.

Poruncă

Suflete ieşi odată!
Mergi tu
pe unde nu mai putem merge-mpreună,
umblă tu
fără să-mi mai tremuri în mână.
Ieşi suflete, ieşi!
Dă un ocol prin copilărie,
Sărută-mi mama,
Sărută-i sânul
Preaplinul.
Soarbe tu lapte nins,
Vis,
Boabă de sfârşire
Pe zâmbetu-mi stins.
Caţără-te-mi pe tuleie,
Gâfâind,
până la prima-mi femeie.
Pătrunde-o cum am făcut-o
de-atâtea ori împreună,
sfiire nebună.
Pluteşte-mi pe mână,
Învârte-te pe inelar,
Oval,
Amar.
Sărută femeia ce-mi născu prunc
Să ne ierte de zbor,
De fior,
De mor.
Ieşi suflete, ieşi!
Lasă-mi drumul drept,
Înţelept.
Şi când mâna nu mi-o mai tremura,
Ascultă-mi porunca!
Să-mi sădeşti prunca
În piept.
Să vadă ea ce n-am văzut noi,
Noi amândoi.

E tânăr

E tinereţea de vină,
tinereţea cu foamea ei de greşeală,
cu nepriceperea ei voită,
dulce-amară.
E tinereţea de vină!
Îmi ascund părul alb
sub sprâncene mirate
şi mă mint,
şi te mint:
e tinereţea de vină,
iubito,
pentru greşelile mele aştept un alint.
Da, sunt tânăr,
pasul meu hotărât o arată,
zâmbetul meu plăcut tuturor
e o artă.
Numai tu mă cunoşti
şi mă cerţi,
spatele meu gârbov se îndreaptă cuminte,
supus,
când mă ierţi
şi le spui tuturor:
da, e tânăr,
priviţi-l ce mândru şi pur
poartă o lume curată pe umăr.

Echilibristică

Suntem la ora de echilibristică.
Iubito,
vezi unde pui piciorul
şi cum mişti din glezne,
grumazul sârmei se curbează lesne.
Este de fapt un ombilic,
cel de care ne atârnăm de la naştere,
probabil,
spre un mare nimic.

Ţine-mă în mâini contragreutate,
cumpănă,
un ins trecut de juna etate,
spânzurat caraghios,
transpirat şi nervos,
peste clipele noastre toate.

Tumbe

Hai să ne măsurăm iubirea,
tu cu şchioapa,
eu cu şchiopul,
tu cu umbra,
eu cu tumba.

Eheiii,
sunt iubit de cea mai frumoasă femeie!

Iubirea se măsoară cu lungimea visului,
de la început
până la finalul promis
al necuprinsului.

Hai să ne măsurăm perechea,
tu cu altul,
eu cu ’Naltul,
tu cu pupa,
eu cu tumba.

Eheiii, sunt iubit de cea mai frumoasă femeie!

Afară cade primăvara peste urbe,
înverzeşti frumoasă femeie!
Îmi cade costumul de clovn în volte şi tumbe.

Pe nume

Înţelegi
că m-am născut
dintr-un alfabet necunoscut,
din sunete aspirate,
jumătate
sparte?
Chiar dacă am rădăcini
şi trag pământul după mine,
eu nu pot fi chemat pe nume
şi răsădit.
Doar tu mă rosteşti, iubindu-mă,
cum numai o femeie frumoasă
poate iubi.

Dimineaţă

Miroase a marmură udă
dimineaţa aceasta,
nou născută de ploaie
şi de un răsărit violet
pe a cărui buză
roşul se curbă
violent
într-o tumbă.

Amăgirea licornei

Ai un fel de nestare.
Îţi mişti buzele mărunt-mărunt,
ca frunzele de plop
bătute de vânt,
te arcuieşti boltă peste mine
şi mă cerţi,
cuvintele toate sunt grele
şi roşii
ca nişte peceţi.
Eu nu te mint niciodată,
inoroagă,
nu vreau să te îngenunchi
sau port de dârloagă
sau să te călăresc pe deşelate
sau să arăt frumuseţea ta ucigaşă
lumii mirate.
Degeaba îţi vânturi cornul de leac
şi te cabrezi trăsnet,
nu vreau să te dau în vileag.
Vreau doar să-mi mântuiesc
cu tine rănile,
să-mi umplu cu tine nările,
să pătrund ce am de pătruns,
pe ascuns.
Nu o să te doară,
mârţagă,
din albă ai să fii neveşnică şi pagă,
pete-pete
o să ai pe greabăn şi plete,
şi rotundă ai să fii
şi născătoare de mânji.
Sau poate ai să te naşti din nou evă,
ca orice femeie roditoare,
plină de sevă,
sau poate doar ai să mori,
noaptea,
după o ploaie cu sori.
Eu nu te mint,
sunt doar un vânător
ce te va răpune cu iubire,
uşor.

Vă ţin minte

Vă ţin minte pe toate iubito.
Nu trebuie să-mi povesteşti de voi,
de durerile şi fericirile voastre,
de strângerea voastră din coapse
atunci când mă sufocaţi
sau mă naşteţi în pripă,
timp de o viaţă
sau timp de o clipă.
Vă ştiu,
nu-i nevoie să-mi spui
că pe sfârcurile voastre
se clădesc lumi,
că pe umerii voştri
se-nalţă bărbaţii pe culmi.
Eu trăiesc doar în această secundă
abruptă,
nu am istorie
sau glorie de înţeles,
te vreau doar pe tine,
nu pe toate,
te vreau cu totul,
nu în şoapte,
nu în rate
de eve, dalile şi elene,
de nenăscute sau eterne.
Mai bine taci pe pieptul meu,
cuprinde-mă,
opreşte timpul
stingând femeilor din lume,
nimbul.

Mişcare

Viaţa este un cap de mort
desenat pe un fluture,
cu migală, cu înţelepciune.

(cineva îmi spune că noi am fi inventat timpul)

Clipa aceasta,
când tu îţi netezeşti ciorapul de mătase pe pulpă,
se derulează continuu.

Femeia albă

Căutam femeia albă,
acel punct de lumină adâncă.
Nu o aflasem.
Ea nu se născuse încă.
Găseam în schimb femei colorate,
la tot pasul, în tot ceasul,
în faţă, în spate.
Nu le chemam fluierat
sau şoptit
sau lovindu-mi oase de oase
dar ele mi se iveau în viaţă
diafane, spumoase,
roşii-movulii-galbene-albastre,
curcubeie,
întâmplări cu ochi, şi sâni, şi şold de femeie.

Ea m-a descoperit în întunericul
sticlos ca un corb,
eram încojurat de culori moarte,
de fascicule sparte
şi de oboseală.
Se născuse în timp ce eu îmbătrâneam
orb.

Iubire nescrisă

Cuvintele noastre sunt roşii
precum caii din picturile rupestre.
Să le încălecăm,
gândesc eu,
să le prindem în căpestre,
şoptesc eu.
Tu chiui
eliberându-le din grajduri de piatră trează,
vocalele tropăie,
consoanele nechează…
Să le scriem,
gândesc eu,
să le ucidem,
şoptesc eu.
Tu le ţesali dându-le drumul în lume,
ele se duc
chemându-se unul pe altul pe nume.

Mitologică

Că de iubit te-am iubit
aşa cum ploaia tropotul
sau poate era doar calul
cel inorogul
înecat în potopuri
ce bătea apa cu copita
şi valul de mal se stingea
în altfel de ude galopuri.

Dar tu ai murit ca toţi morţii
semănând singurătate,
o singurătate aparte,
o singurătate singură singură
ce înmugureşte,
face boboc
şi explodează un singuratec fruct roşu,
gros ca o ţâţă plină de lapte,
ca un măr,
ca o carte,
ca o gaură într-un suflet
de bătrân ca mine.

Vicii

E prea târziu să beau cafele,
Mă împănez cu deasă ceaţă
`nnodând ţigările-ntre ele,
Mai fac lumină în odaie.
Mă-ntreb `n a cui oglindă tu femeie,
vei atârna un zâmbet dimineaţă?

Sub talpa ta se prăbuşeşte fără minte

Mirată,
îţi ştergi de pe umbră o pată,
o prezenţă neştiută,
simţită undeva înăuntrul căutărilor tale,
şi umbra ta se face în spate mai mare,
se încruntă a neaşteptare.
Deschide aripi în spatele tău,
se apleacă peste tine,
vine tot mai aproape,
vine,
şi-ţi tremură la ureche susurând …nimic.
Sub talpa ta se prăbuşeşte fără minte.
Eu nu prea ştiu cum să te iubesc în cuvinte.

Mânză

Simţi cum se prăvale peste tine cerul mânză?
Printre degete-mi curg stele în mângâiere,
Frunză în lumina lor tremuri, frunză
În lumina lor şi sub sărutările mele.

Simţi cum se prăvale marea peste tine mânză?
Pânză de apă şi dragoste,
apă şi pânză
vin valuri cu valuri.
Dorinţei mele stăpâne,
supune-te mânză,
trăieşte supusă,
Glasului meu stăpân şi buzelor mele
păgâne.

La capăt de cerc

Eram astăzi la capăt de cerc
şi îţi şopteam rotund:

Să ne aşezăm amândoi în cerc,
unul la un capăt
şi celălalt oriunde.
Să ne prindem cu mâinile de toartele lui
şi,
în tandem,
să-l desfacem,
să nu-l mai facem inel
sau orice altceva
ce s-ar putea rostogoli plin:
ceas, cer, gură, deplin.
Să îi lipim colţuri,
petec,
să îi punem piedică!
Şi uite aşa,
iubito,
nimic în lume nu va mai fi întreg.
Sau,
dacă vrei,
să îl iertăm.
Să îl luăm de căpăstru
şi să-l pintenim
în jurul nostru.

Mă cheamă

Mă chemă orologiul pe nume
în silabe de şase ori zece,
prins în secundă m-am înturnat să-l salut
şi să mi-l strâng mai aproape,
în frâie.
Uite-l cum trece!
strigă orologiul,
uite-l cum suie!
mai strigă cu un bangăt
şi-un nor de clipă-tâmâie,
uite-l cum călare pe mine mă frânge!
Murea el la sfârşitul
timpului său
şi al timpului meu.

Descalţă-te

Te rog ca atunci când păşeşti pe mine
să te descalţi,
nu pentru că aş fi un templu
sau cine ştie ce sfinţenie
aş ascunde,
în ghiocul pumnilor strânşi fluierătoare
la gură.
E numai carnea asta de pe mine
ce atârnă bătrână.
Sunt doar oasele mele
din care nu se mai ciopleşte flautul
şi nu se mai sculptează migălos,
arabescuri
sau podoabe de jună,
atingeri,
cerescuri.

Ochiul meu nu mai este fântână,
coastele mele atârnă-ntr-o rână,
o stivă de vreascuri.

Mă doare orice boare de vânt
şi orice privire,
orice cuvânt scăpat la întâmplare
pe trupul meu,
de parcă s-ar prăvăli munţi
şi universuri pe ceafa mea,
până şi o clipire de pleoapă
e o povară prea grea.

Nu este greu să-ţi laşi saboţii
undeva dincolo de mine
şi să mă frămânţi altfel sub călcâie,
sub cuvinte,
mai cu luare aminte.

Draga mea

Iar ne este ziua sumbră,
plouă,
se rostogolesc clipele,
tumbă.
Ne-a udat măruntaiele
apa grăbită de a se întoarce
în rouă din umbră,
poate mâine dimineaţă.
Este atât de banal acest ciclu
dintre mare şi ceaţă
în care suntem prinşi
fără putinţă de scăpare,
când înotăm în grosimea cerului.

Mi-e frig

Iubito,
mă strânge ploaia rece de suflet,
mă muşcă,
şi apoi
mi se lasă în umblet.

Mă-mpiedic pe străzile viselor noastre,
cu degetele mă-mpiedic de ochi,
de sâni,
de inima care se zbate muncită,
de parcă cineva la viaţ-a silit-o,
iubito.

Dârdâi şi dinţii îmi cântă pe faţă,
te strâng subsioară,
adormită,
îmi scutur pletele de gheaţă
în lumina genei de zori proaspăt ivită.

E dimineaţă,
iubită.

Pictorul tău

La un capăt port un trandafir
iar la celălalt un suflet curb
în formă de chei
cu care pictez pe scânduri de plumb
icoane
cu chipul unei singure femei.

În rest sunt aer
sau urme de sabie în aer.

În rest mai sunt litere
şi încă mai sunt acele făcături ale lor
din zbatere
ce se numesc şi cuvinte.
În rest sunt mai nimic.
Sunt doar un pictor de stihuri,
un penel roşu
înmuiat în tine un pic.

Să călărim nicăieri

Hai să ne construim un cal, prietene!
-îţi strig-
sau măcar un dor de călărit
să ne sculptăm din bucăţi de femei
căzute dintre coapse,
plăceri înmărmurite de frig.
Să-i naştem nechezatul din ţâţe
sau din durerile ei.
Să-l crăvăşim,
răvăşim!
Să le călărim,
călărim
acele bucăţi ce-mi izbucnesc astăzi
dintr-o târzie toamnă,
să ne împletim mâinile în ele
ca într-o coamă.
Să-i punem şa
şi să ne punem pinteni pe inimi
şi odată ajunşi niciunde
să răcnim c-am fost primii.

Asudaţi,
să ne privim creatura,
un cal-poezie
fierbinte şi crunt
cum sunt iubirea şi ura.

Pe şevalet

Îmi pozezi în culori vii,
întocmai aşa cum te creez
când nu-mi arunci cu pietre în planşe
spărgându-mi culorile.
Sunt un realist şi mişcările mele sunt meticuloase.
Ochiul este acolo unde trebuie să fie,
şoldul, tot acolo unde îi este locul,
pofta ta de floricele pe bluziţe frumoase
şi cafeaua de dimineaţă,
tot acolo.
În fapt nu eşti o pânză.
În fapt eşti un fapt care mi se întâmplă
de acum încolo,
mie,
aceluia,
care nu are de făcut altceva decât să te iubească
şi să o spună.

Vis călare

Îmi călăresc în picioare,
cu tălpile desculţe,
calul.
Nu-mi pasă de curg spumele din lume
sau cum îi va ajunge murgului meu halul.
Nu-i dau să bea,
nu-i dau să pască,
nu-i dau o şargă
ca să preacurvească,
o ţin întins spre răsărit,
de două ceasuri
şi simt în spate noaptea pusă pe murit.
Şi dăi, şi dăi,
şi dii, şi dii
în negură se urcă stelele din păpădii,
de sub galop,
de sub copită,
scânceşte umbra mea în ceaţa luminii
risipită.